O privire asupra istoriei dafului în Iran

Daful este unul dintre instrumentele de percuție ale Iranului și este un instrument spiritual, deoarece în vechime acest instrument era cântat doar în Takaya și Xaneqah din Kurdistan. Sunetul acestui instrument vechi poartă mantrele devoților spirituali de pe calea sufită. În cercetarea asupra dafului, autorul a constatat că (înainte de intrarea dafului în muzica iraniană din ultimele 3 decenii) nicăieri în afară de Kurdistan nu s-a dovedit să fi fost leagănul acestui instrument.

Acest instrument a fost folosit pentru prima dată de tatăl meu, profesorul Hasan Kamkar în Kurdistan, într-un grup din cadrul sectorului cultural și artistic, iar după aceea, în anul 1353(1974), am cântat la acest instrument în Grupul Muzical Seyda. În realitate, de aici înainte asistăm la dezvoltarea acestui instrument.

După această epocă, folosirea dafului în muzica iraniană a crescut exponențial, astfel încât astăzi întâlnim acest instrument în cea mai mare parte a muzicii tradiționale iraniene, în folclor și chiar în orchestre simfonice, precum și în muzica pop. Privind înapoi la vremea când a cânta la acest instrument era un lucru rar, sunt martor la atracția tot mai mare a tinerilor muzicieni de astăzi față de acest instrument și, cu toată ființa mea, mă simt mulțumit și copleșit, căci ar fi fost păcat ca sunetul dulce al acestui instrument să rămână doar în colțurile întunecate ale dervișilor din Sanandaj.

Unii cred că daful nu a avut niciun loc în istoria muzicii noastre tradiționale din trecut, iar alții spun că, în prezența puternicului instrument tombak, folosirea dafului este inutilă, iar existența lui a făcut ca prezența tombakului să devină mai puțin însemnată. Totuși, adevărul este că daful își are rădăcinile în trecutul îndepărtat, în timp ce originile tombakului nu pot fi urmărite mai departe de acum 400 de ani.

Sper ca cele spuse aici să nu fie înțelese greșit drept părerea mea personală; eu însumi sunt considerat un interpret și un admirator al tombakului. De fapt, pictura, operele de artă și poezia au arătat toate prezența puternică a dafului, iar în niciuna dintre aceste opere nu se menționează prezența tombakului în istoria veche a muzicii.

Absența instrumentului daf până în ultimii 25 de ani nu se datorează necunoașterii cauzate de istoria muzicii și de exclusivismul muzicienilor, ci forțelor istoriei înseși.

Pe scurt, în această perioadă muzica a trăit retrasă și a trecut de această perioadă cumplită prin răbdare mistică.

Kamance și-a găsit locul în ceremoniile rituale din Lorestan, tanburul a fost tovarășul sufiților din Kermansah, naqareh, tabl, carna și sorna au dat culoare și viață ceremoniilor de doliu, iar daful și semsalul au fost, de asemenea, suflarea dervișilor din xaneqah-urile Kurdistanului (case sufite). În acele vremuri, instrumentele fie erau uitate, fie erau cântate în secret în diferite zone, fie erau transmise de la un muzician la altul, către noile generații. Daful avea o poziție atât de înaltă la derviși încât, atunci când i se rupea pielea, credeau că daful devenise un daf martir.

Încă o dată, a scrie despre istoria dafului cere o altă ocazie. Mă voi mulțumi cu această scurtă scriere, în speranța că în viitor alții vor continua cercetarea asupra acestui subiect important.

Acest articol a fost preluat din O privire asupra istoriei dafului în Iran, de Bijan Kamkar