Totul despre instrumentul oud

Un instrument muzical cu o cutie de rezonanță mare, cu gât scurt și curbat, cu corzi din mațe și cântat cu pana. Spatele său curbat este format din 19 sau 21 de doage dispuse în formă de cerc. Corpul este gol pe dinăuntru. La mijlocul părții din față, numită placă de rezonanță, se află lateral două mici deschideri numite „rozete”.

Instrumentul oud (scris „ud” în turcă) este strămoșul lăutei europene, al cărei nume derivă din „al-ud”. Nu este un instrument originar turcesc, dar se cântă în Anatolia de cel puțin cinci secole. În plus, de-a lungul istoriei, oudul a fost cântat de mai multe civilizații din Asia Centrală, Mesopotamia, Iran, Arabia. Prin urmare, pe lângă oudul turcesc există mai multe tipuri de ouduri. Instrumentul oud ocupă un loc important în muzica cultă turcească, muzica urbană turcească (în orchestrele de fasil) și în muzica arabesk. Din documente și din tradiția orală, oudul este cunoscut drept regele, sultanul sau emirul instrumentelor muzicale.

Istoria oudului

Unele surse spun că Farabi a inventat oudul, dar cu mult înainte de Farabi existau ouduri și instrumente asemănătoare în miniaturi și basoreliefuri. Principalul motiv pentru care Farabi este perceput ca inventator este faptul că a fost un muzician care a stăpânit oudul, precum și sistemul de acordaj pe care l-a adus oudului. Farabi, unul dintre cei care au oferit cele mai cuprinzătoare informații despre oud în epoca sa, a adăugat a 5-a coardă oudului, care până atunci era un instrument cu 4 corzi. Despre oud, Ibn Sina (980/1037), după Farabi, spune în cartea sa Kitabu'ş Şifa că este unul dintre cele mai renumite instrumente. Prezintă cu figuri informații tehnice precum acordurile și înălțimile sunetelor. Deși în tratatele Ikhwan-i Safa din secolul al 10-lea erau menționate instrumentele muzicale, se afirma că cel mai frumos dintre ele era oudul. 

Tastele de pe gâtul oudului, păstrate în perioada lui Farabi, au fost abandonate spre sfârșitul secolului al 10-lea. Oudul se cânta anterior cu o pană din lemn. Celebrul muzician andaluz Ziryab (secolul al 11-lea) a înlocuit-o cu un plectru din pană de vultur. Astăzi se folosesc în general pene din plastic flexibil.

Instrumentul oud a ajuns în Europa prin Spania. În secolul al 13-lea, cruciații l-au adus înapoi în Europa și, cu timpul, a devenit lăuta. De aceea lăuta își trage numele de la oud („le ut” în franceza veche), dar i s-au adăugat caracteristici diferite de cele ale oudului, precum tastele. 

Oudul, care a devenit și centrul atenției la palatul otoman în secolul al 15-lea, a câștigat o valoare de neînlocuit, publicul începând să-l folosească în muzica clasică turcească în secolul al 19-lea.

Instrumentul oud are o cutie de rezonanță mare, legată de un gât scurt. Instrumentul are un corp în formă de pară, o cutie de rezonanță adâncă, din doage, realizată din lemn ușor. Lemnul trebuie să fie ușor, deoarece cutia de rezonanță trebuie să rezoneze atunci când este lovită. Placa de rezonanță, partea din față a corpului, are una sau două, uneori trei găuri de rezonanță. Aceste găuri de rezonanță pot fi ovale sau pot fi ornamentate, în funcție de ținuturile în care se cântă instrumentul. Între călușul și gaura de rezonanță se află o bucată de piele de pește sau de piele, pentru a proteja placa de loviturile penei. Cutia de rezonanță a oudului este modelată din lemne subțiri sau doage curbate pe o formă. Numărul doagelor variază între 16 și 21. Cuiele de acordaj ale oudului sunt fixate în cutia cuielor.

Calitatea materialului folosit la construcția oudului este importantă. Cu cât materialele sunt mai diverse, cu atât sună mai bine. Placa de rezonanță a unui oud de calitate este realizată din molid. Cuiele de acordaj și tastiera sunt construite din abanos. Pentru cutia de rezonanță se folosesc arțar, nuc, palisandru și mahon.

Oudul nu are o dimensiune sau un număr de corzi standard. Totuși, în general, toate tipurile de ouduri au 11 corzi din mațe, organizate în cinci coruri duble, cu o a șasea coardă de bas, simplă. Oudul se cântă cu pana. Gâtul său fără taste permite instrumentului să producă orice intervale sau microtonuri specifice muzicii din Orientul Mijlociu. Instrumentul oud vă permite să vă bucurați de muzica turcească, iraniană sau arabă, cântând makamuri/maqamat. 

Oudul se cântă după două școli de interpretare. Prima este școala „otomană”, care are ca principiu ornamentarea sunetului, produsă prin glissando-uri delicate ale degetelor și vibrato-uri ușoare. A doua abordare este abordarea egipteană, potrivit căreia volumul este amplificat prin lovituri ferme ale penei, care fac corzile să rezoneze. Acest stil cere un alt tip de virtuozitate.

Există, în esență, șase tipuri de oud, dacă le considerăm după origine. Aceste tipuri de oud diferă mai ales prin timbru, iar între ele există mici diferențe de dimensiune.

Oudul arab este cel mai cunoscut tip de oud și poate cel mai popular, datorită sunetului său romantic, bogat și profund. Este mai greu și puțin mai mare decât oudurile turcești. Oudurile turcești sunt folosite în Turcia și Grecia. Au un sunet mai înalt. Oudul sirian, care este un subtip al oudului arab, produce multe armonice. Oudurile irakiene pot fi, de asemenea, încadrate la oudurile arabe. Corzile sale sunt legate de partea de jos a instrumentului. Din cauza acestei caracteristici, se spune că are un căluș flotant. Oudul iranian, numit și barbat, este mai distinct și, datorită formei sale, are un sunet de bas, profund, persan.

Cum se cântă la oud

Ca la aproape orice instrument muzical, pentru a cânta la instrumentul oud trebuie să începeți cu acordajul. Pentru acordaj se folosesc acordorul și cuiele de acordaj ale oudului. Trebuie să folosim corzile de sus pentru a acorda corzile din dreapta, iar corzile de jos pentru a acorda corzile din stânga.

Numele corzilor oudului sunt, de asemenea, în ordine de jos în sus. În această ordine, coarda cea mai gravă indică nota G. Nota D care urmează este următoarea A, următoarea E, apoi B și, în final, nota A.

În plus, puteți accesa articolul nostru despre acordajul instrumentului oud făcând clic pe linkul „cum se acordează oudul”.

Cel mai important detaliu la care trebuie să fiți atenți când folosiți pana este să o țineți paralel cu corzile oudului. De asemenea, când cântați la oud, trebuie să vă conduceți încheietura cu mișcări în sus și în jos. Aceste mișcări ale încheieturii pe care le veți face când cântați la oud sunt esențiale. Mișcările care vă vor fi dificile la început vor deveni mișcări elegante, cu care vă veți obișnui și pe care le veți ține sub control.

Pana instrumentului oud

Pana instrumentului oud, care era făcută din aripa unui vultur tânăr și mascul, ținută mult timp în ulei de măsline, este înlocuită astăzi de un material plastic flexibil, rezistent și de calitate; se folosesc pene cu lungimea de 11–13 cm, lățimea de 6 mm și grosimea peretelui de 0.6-0.8 mm, ușor conice, cu capetele rotunjite parabolic și lustruite cu pâslă (penele făcute din mânere subțiri de pungi de plastic sau din capace de iaurt nu sunt potrivite pentru instrumente și interpreți de calitate). În plus, sunt preferate și penele semiflexibile din materialul plastic numit İ-20, care se produc astăzi.

De asemenea, gradul de duritate și flexibilitate al penei poate varia în funcție de obiceiurile interpretului. Nu ar fi potrivit să se stabilească un standard sau o condiție în această privință. Pentru că, în timp ce unii mari interpreți au preferat pene tari, alți interpreți au preferat pene mai moi și flexibile.

V-ar putea plăcea și: How To Tune A Turkish Oud | Learn Oud Tuning | Oud Lesson

Structura oudului

Instrumentul oud este un instrument cu coarde, cu corp mare și gât scurt, folosit în Turcia, Tunisia, Maroc și în toate țările arabe, inclusiv Algeria, precum și în Armenia și Iran. În Iran este cunoscut și sub numele de „barbat”. Oudul folosit în Turcia nu are nicio diferență structurală față de cel folosit în alte țări.

Corpul oudurilor arabe este de obicei puțin mai mare, iar plăcile de rezonanță au adesea o singură gaură mare în loc de două găuri mici. Atât la oudurile turcești, cât și la cele arabe, iraniene, armenești și grecești, aceste găuri rotunde din placa de rezonanță sunt decorate cu rozete. Oudul și-a păstrat structura actuală timp de aproape o mie de ani, cu excepția câtorva mici modificări.

20 de doage mari de lemn, în formă de semilună, formează marele corp în formă de pară al instrumentului, care umple poala omului. Gâtul scurt și plat este fixat de corp printr-o pană. Lățimea gâtului, care se îngustează spre cutia cuielor, este de aproximativ patru degete la îmbinarea cu corpul. Cutia cuielor, care face un unghi de aproximativ 45 ° cu gâtul, desenează un S nedefinit, iar cuiele de acordaj intră în ea din lateral. Cele cinci corzi, în afară de coarda de bas (bam), sunt duble. Cele două perechi de jos erau făcute din mațe, în timp ce astăzi sunt făcute din fir de pescuit.

Celelalte corzi sunt din argint sau cupru înfășurat pe mătase. Fiecare coardă iese din călușul lipit direct pe placa de rezonanță și se înfășoară pe propriul cui de acordaj, trecând peste pragul de la îmbinarea cu gâtul.

Placa de rezonanță a oudului este o foaie uniformă și fibroasă din lemn de molid, groasă de aproximativ 1 mm. Șipcile care susțin placa de rezonanță dedesubt se numesc „balcoane”. Dispunerea balcoanelor este strâns legată de sonoritatea instrumentului.

În trecut, drept corzi se foloseau corzi din mațe și corzi înfășurate, cu mătase în interior și sârmă de argint la exterior. Astăzi, corzile de nailon au luat locul corzilor din mațe. Oudul se cânta cu plectre din pene de găină și de vultur. Unii meșteri foloseau pene din piele tare sau din coajă de cireș. Astăzi se folosesc pene din plastic.

Acordaj

Există multe moduri diferite de a acorda instrumentul oud. Diferențele variază în funcție de tradițiile locului în care a fost produs instrumentul oud.

Printre cei care cântă la oud în tradiția arabă, un model mai vechi și răspândit de acordaj al corzilor este (de la grav la acut): D2 G2 A2 D3 G3 C4 pentru coruri cu coarde simple sau D2, G2 G2, A2 A2, D3 D3, G3 G3, C4 C4 pentru coruri de câte două corzi.

În tradiția turcească, acordajul „Bolahenk” este răspândit în general (de la grav la acut): C#2 F#2 B2 E3 A3 D4 la instrumentele cu coruri simple sau C#2, F#2 F#2, B2 B2, E3 E3, A3 A3, D4 D4 la instrumentele cu coruri de câte două corzi. În sistemul Bolahenk, C2 și F2 sunt de fapt acordate cu 1/4 de ton mai sus decât un c sau f obișnuit.

Mulți interpreți arabi actuali folosesc acest acordaj: C2 F2 A2 D3 G3 C4 la instrumentele cu acordaj standard, iar unii folosesc un acordaj mai înalt, F A D G C F